Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

         S-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama sa Maria. Numele lui de botez era Nicolae, iar cel de familie Sarai-Tiurcia (Cojocaru). După naşterea sa, părinţii se stabilesc în localitatea Kostainiţa din Croaţia. În 1738 este tuns în monahism la mânăstirea Sfântul Sava, de către Patriarhul Ierusalimului, primind numele de Visarion. Ajunge la Athos, şi după un oarecare timp, în 1742 se reîntoarce în Serbia, la mânăstirea Pakra. Cunoştea bine limbile sârbă şi greacă, dar şi ceva română, căci preotul Atanasie Stoica, fiind între cei mulţi care-l însoţiseră pe Visarion în părţile Haţegului, afirmă despre el că “ştia ceva româneşte”.

         De la mănăstirea Pakra va pleca la Carloviţ, în luna ianuarie a anului 1744, şi după o întrevedere cu Patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la timişoara, trece pe la mânăstirile din banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova pe la începutul lunii martie. Alegerea acestui loc de şedere, centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită, deoarece era locul cel mai potrivit pentru vestirea cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii de Timişoara şi Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea de “izvorul Sfântului”.

         Lângă această cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavriil şi George Nicolae, Visarion va începe să vorbească convingător mulţimii, cu cuvinte scurte dar înspăimântătoare, combătând unirea cu Roma.

         Într-un Consiliu de război ţinut în 24 iunie 1744, Curtea Imperială îşi exprima temerea că pelerinajele de la cruce pot provoca tulburări. Ca urmare a acestei temeri, Consiliul locotenenţial din Pojon, printr-un ordin dat în august 1744, dispune arestarea tuturor călugărilor aflaţi la cruce, care erau în număr destul de mare, unii venind şi de peste munţi. în plus conducerea administrativă din Timişoara va ordona oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, dar să lase crucea neatinsă. Cu toate aceste hotărâri abuzive, la 2 ani de la aşezarea crucii, se raporta din Lipova că aici vin zilnic pelerini, şi că mulţimea celor din Banat, nordul Mureşului şi din Crişana este în creştere [3]. Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor iar călugării sunt urmăriţi, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi Moldova.

         De la Lipova Visarion pleacă la Calponaş, în marginea estică a Banatului, în apropierea Făgetului, iar în data de 12 aprilie 1744, el pleacă spre Deva, urmat fiind de numeroase mulţimi de români, printre care se aflau şi dorobanţi şi câţiva cavalerişti din regimul Cesaro-regesc. De la Deva va pleca la Orăştie şi de aici mai departe, oprindu-se la Săliştea Sibiului, unde Visarion va combate cu şi mai multă convingere uniaţia, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest centru românesc de cultură.

         Plecând de la Sălişte spre Sibiu, în 26 aprilie 1744 a fost arestat şi închis la Sibiu pe strada Cisnădiei, iar de aici mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, pe strada Iernii . În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu-Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprindea 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, afirmând totuşi că uniţii au două religii şi nu ţin nici una.

         De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva şi apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu, şi de acolo, sub escortă şi în mare taină, la Viena. De aici informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, Visarion ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia.

         Dar urmările acţiunilor călugărului Visarion nu puteau fi uitate cu uşurinţă, drept pentru care împărăteasa Maria Tereza va ordona luarea celor mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, care se împotriveau catolicizării. Acestea au culminat, după cum se ştie, cu acţiunea gen. Bukow, care a înscris una dintre cele mai odioase pagini în istoria vieţii bisericeşti transilvănene.

         Consecinţele mişcării declanşate de Visarion vor fi însă de dimensiuni istorice, evenimentele desfăşurându-se într-o succesiune şi amploare de măreţie, sporind îngrijorarea Curţii vieneze, îngrijorare ce va merge până la obsesie. După plecarea episcopului Inocenţiu Micu-Klein la Viena, Curtea imperială va dispune efectuarea unor investigaţii, pentru a afla care era starea de spirit a românilor din Transilvania. Răspunsul va fi unul care va îngrijora Curtea şi mai mult, anume faptul că mişcarea lui Visarion prinsese rădăcini atât de adânci încât era necesară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor.

         În 1745 mişcarea atinge apogeul, preoţii uniţi fiind alungaţi din biserici, în locul lor românii aducându-şi preoţi ortodocşi. mişcarea va cuprinde acum toată Transilvania, iar în vara anului 16564, înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară ca nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia.

         În şedinţa sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta credinţă, ieromonahul Visarion să fie prăznuit ca sfânt, în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul mărturisitor Sofronie e la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.

 Pr. Ioan B. Mureşan, Sfântul Visarion Mărturisitorul, în vol ”Sfinţi români şi apărători…” , p. 466.

 A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1909, p. 155, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p. 467.

Pr. Gh. Cotoşman, Eremitul  Visarion valahul, în M. B. , XXX (1957), nr. 1-3, p. 109.

Dr. S. Dragomir, Istoria dezbinării religioase a românilor din Ardeal, în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 140, apud Pr. Ioan B. Mureşan, p.  472.

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

        S-a născut în satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi”, poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură.       

        În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi chiliile mănăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea Ortodoxiei.

       Într-o zi însă, căpetenia judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna. Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.

        La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă, iar altele către guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinţei ortodoxe.

        În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.

         Aceasta va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia.

         Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.

         A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.

 Pr.  Prof.  Dr. Teodor Bodogae, Cuviosul Sofronie de la Cioara,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…” , p.458.

Sfinţii Mucenici Visarion, Oprea şi Sofronie

        Cunoscut şi sub numele de Oprea Miclăuş, acesta a fost ţăran, contemporan cu ceilalţi doi martiri ai ortodoxiei transilvane, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă fiind şi tovarăş de suferinţă în închisoare. El s-a dovedit a fi un neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, ca dovadă stând şi mărturiile scrise ale acelor vremi. El a ajuns să bată de cel puţin trei ori la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva regimului la care erau supuşi românii din Transilvania, şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a însoţit pe măcelarul Ioan Oancea din Făgăraş, care îşi va găsi sfârşitul în temniţă. Ei nu au fost primiţi de împărăteasă însă au bătut la alte uşi din preajma palatelor ei, dintre care şi la cea a soţului împărătesei. Când a trebuit să pornească a doua oară la drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept, aşezându-se mai întâi în Banat, de unde a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, de unde a primit ştiri şi bani, pentru a putea compune în latină sau germană cuprinsul jalbelor destinate împărătesei şi sfetnicilor ei. Aşa se face că în decursul anilor 1749-1752, cancelariile din Viena şi Sibiu au trebuit să dea un răspuns întemeiatelor plângeri privind libertatea credinţei ortodoxe.

       Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi patru deputaţi, şi anume : Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana, şi Constantin Petrică din Jina. Ei au fost primiţi de contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care i-a sfătuit să plece acasă. La întoarcere se va opri în Banat, în satul Becicherec. Aici îi va întâmpina, în 1752, pe cei doi trimişi ai românilor din sudul Transilvaniei, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă plecând în al treilea şi ultimul drum spre Viena. Aici vor fi arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein, în care îşi vor găsi sfârşitul.

       Nu se ştie condiţiile în care cei doi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului, dar cert este că eroismul şi curajul acestui ţăran sunt uimitoare, drept pentru care îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, plină de slava cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a canonizat pe Sfântul Oprea Nicolae, dimpreună cu cei doi vrednici preoţi, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.

Pr.  Prof.  Dr. Teodor Bodogae, Sfântul mucenic Oprea Nicolae din Sălişte,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, p.451.